Pentru că e vară și pentru că noi vara mergem în câte un road trip, nu puteam să fim mai prejos anul acesta. Așa că într-o dimineață obișnuită de marți ne-am suit în mașină și am pornit pe coclauri! Obiectivul era chiar mijlocul țării, zona secuiască și săsească.
Prima oprire: Praid: Centrul de Wellness și Muntele de sare
După o scurtă oprire pe la Geaca, am ajuns la Praid după vreo 3 ore și 15 minute de mers pe drumuri secundare, dar aflate în stare bună și destul de goale. Dacă am fi mers direct, am fi făcut cu o jumătate de oră mai puțin.
Praid e o stațiune mică de tot, aflată de-a lungul unui drum. E ca un fel de Sovata în miniatură, de altfel sunt și foarte aproape una de alta. Spre deosebire însă de sora mai mare și mai renumită, prețurile de aici sunt mult mai… normale.
Primul obiectiv vizitat a fost Casa Fluturilor, un loc foarte drăguț realizat de niște oameni pasionați de aceste vietăți colorate. În schimbul unei sume modice, poți sta într-un fel de seră unde se găsesc sute de fluturi exotici, care de care mai frumoși, cu modele elaborate multicolore pe aripioare. Tot acolo mai este și un incubator, unde poți urmări cum fluturele „bebe” iese din cocon și începe să zboare.
După această experiență care ne-a binedispus, ne-am cazat chiar lângă ștrand, într-o casă cu multă verdeață. Datorită ploilor record din ultimele două luni, vegetația era foarte bogată și-n această zonă a țării.
Nu am intrat însă la ștrand, pentru că era cam rece apa, tocmai trecuse o rafală de ploaie și mai fusesem oricum în urmă cu câțiva ani. A fost renovat recent și arată bine, iar apa e cea mai sărată din țară. Barul din bazin e un atu fain. 🙂 Vă recomandăm să-l testați dacă ajungeți într-o zi mai caldă.
Nici la mina de sare nu am fost de această dată. Era coadă mare, am mai fost aici și oricum mai văzusem astfel de locuri. Dacă nu ați intrat niciodată într-o ocnă, veniți și la aceasta, dar numai după ce o vizitați mai întâi pe cea din Turda.
Am mers însă la un centru spa nou construit, aflat în capătul localității, pe un deal, chiar peste drum de intrarea la muntele de sare. Adică cam la 1,5 km de mers pe jos. 🙂 Clădirea arată foarte bine, sunt multe locuri de parcare, iar priveliștea e faină de tot, se vede atât pădurea din jur cât și stâncile presărate cu bucăți de sare.
În interior se găsesc două bazine mari, unul cu apă termală foarte sărată și maronie, pentru relaxare sau tratament, iar altul cu apă dulce călduță, pentru înot. Pereții sunt de sticlă și se vede foarte bine zona de afară, iar în zilele cu soare e luminos și plăcut înăuntru. Mai există de asemenea două jacuzzi-uri, unde e plin tot timpul. Saunele nu le-am testat, dar probabil sunt apreciate de cei pasionați.
În exterior se găsește o terasă descoperită, cu scaune și șezlonguri, unde te poți relaxa în timp ce privești copacii, sau poți merge la terasa acoperită care aparține de restaurant, unde se găsește mâncare, bere și înghețată. Complexul funcționează pe tot parcursul anului, suntem curioși cum e iarna aici.
Nu ne-a plăcut gresia, era foarte alunecoasă și nici faptul că personalul care curăța s-a grăbit să scape de turiști înainte de ora închiderii, aruncând cu dezinfectant în dușuri și stingând luminile. În rest însă a fost o experiență plăcută și e o alternativă bună pentru zilele cu vreme rea.
A doua zi dimineață am fost într-o scurtă drumeție pe Muntele de Sare, care e o rezervație naturală din zonă. Aici sunt diferite formațiuni specifice, cum ar fi bălți sărate, izvoare sărate sau chiar pereți de rocă din sare. Însă după atât de multă ploaie cum fusese recent, unele nu prea se observau, fiind cam… dizolvate. De altfel, ne-a prins ploaia din nou chiar în timp ce eram aici.
Nu e mare lucru de văzut, dar e frumoasă zona, așa că zicem totuși că a meritat. Iar dacă nu ați mai văzut astfel de relief salin (lângă Cluj sunt multe mine de sare), atunci chiar ar fi bine să vă lăsați purtați de pași pe aici. Noi am plecat mai departe, ieșind din secuime, spre zona săsească.
Cetatea Țărănească de la Saschiz
Prima oprire din seria fostelor sate locuite de sași a fost Saschiz. Vom folosi mult timpul trecut în continuare, pentru că nu prea mai există sași în această zonă, majoritatea au plecat în Germania în ultimii 80 de ani.
Localitățile par părăsite, cu multe case frumoase pe vremuri, dar degradate acum, cu bătrâni care nu mai pot să le întrețină, cu biserici vechi superbe care au rămas în paragină și cimitire care spun povestea vechii comunități de aici.
Noii locuitori care s-au aciuat în casele abandonate nu prea le-au renovat, iar dacă totuși au făcut-o în unele locuri, s-a distrus în mare parte stilul arhitectural specific, fiind înlocuit cu mult kitsch contemporan.
În multe locuri imaginea e dezolantă, ai senzația unei regiuni prospere peste care a trecut un dezastru, o cetate care a suferit o invazie barbară sau o scenă dintr-un film post-apocaliptic. Nici autoritățile nu s-au implicat aproape deloc pentru a atenua această situație, deși există și fonduri europene în acest scop.
Saschizul a fost primul loc unde ne-a șocat ce am găsit. Începuse promițător: în centrul comunei erau panouri care ne indicau obiectivele turistice, adică cetatea și biserica. Am urcat cu mașina până în apropiere de cetate, adică până în locul unde drumul devenea mult prea rău pentru a continua.
De acolo am continuat pe jos, pe o cărare tot mai proastă. S-a transformat la un moment dat într-un șanț plin de mâl, în urma ploilor recente, deși trebuia să fie teoretic un drum forestier. Pe ultima porțiune nici nu mai există cărare, e doar o pantă abruptă pe care te poți cățăra la cetate, direct prin iarba înaltă.
Cetatea e de fapt o ruină, aflată într-o stare deplorabilă, chiar mai rea decât cea de la Bologa. Deși are valoare istorică, e veche de 700 de ani și a fost frumoasă în trecut, acum a mai rămas doar amintirea ei.
Nu a fost însă distrusă de vremuri, cum s-ar putea crede. Sașii au întreținut-o până prin anii ’40 ai secolului trecut, când au plecat din localitate. A fost distrusă în ultimele decenii de localnicii care au furat cărămizile pentru a-și construi locuințe.
Putem recomanda acest obiectiv doar celor pasionați de aventură și dispuși să se murdărească prin râpe noroioase. E foarte trist că nu se face nimic pentru renovarea acestui monument. Am coborât dezamăgiți înapoi în centru, unde am intrat la biserica evanghelică.
Aici s-a mai renovat câte ceva, dar puțin, e nevoie de fonduri serioase pentru a o transforma cu adevărat într-un obiectiv turistic. Persoana de la poartă ne-a spus că s-au cerut bani de la minister, dar va mai dura probabil câțiva ani până se aprobă proiectul. Sperăm doar să mai rămână ceva de reparat până atunci.
După un popas la un han în stil medieval, am plecat mai departe spre Rupea. Am încercat să intrăm și la biserica din Bunești, dar era închisă, iar a doua zi când am revenit pe aici situația stătea la fel. Oricum, din exterior părea și ea destul de degradată.
Cetatea Rupea
Ne-a mai crescut moralul când am ajuns sus la fortificația din Rupea. Avea să fie obiectivul aflat în cea mai bună stare din toată excursia noastră. Se poate ajunge cu mașina până aproape de intrare, e o parcare amenajată, există toaletă gratuită, chioșcuri cu suveniruri, bănci pentru odihnă, panouri explicative și o panoramă superbă.
Cetatea a fost renovată foarte bine cu fonduri europene în urmă cu câțiva ani și poate servi ca model de bună practică pentru celelalte din zonă. Veche de peste șapte secole, construcția a fost ridicată pe locul unei așezări ancestrale, existând aici vestigii din paleolitic, adică de peste 7500 de ani în urmă.
Fortificația e construită parțial într-o stâncă și a servit în Evul Mediu ca punct de apărare împotriva diverselor invazii (în special turcești) pentru locuitorii orașului. De sus se poate vedea întreaga zonă, pe mulți kilometri în toate direcțiile.
Ne-a plăcut aici și recomandăm tuturor călătorilor care observă pe deal cetatea când circulă pe drumul național să facă o pauză și să urce până la ea, pentru că merită!
Orășelul este însă trist și anost, cu magazine sărăcăcioase și case nereparate. Oamenii (cei care nu au emigrat sau n-au plecat să lucreze pe afară) par resemnați și deloc interesați de turiști. După o noapte la un motel de lângă localitate, am plecat mai departe cu sentimente amestecate.
Biserica fortificată de la Viscri
Din curiozitate, după ce am auzit despre implicarea prințului Charles în renovarea unui sat săsesc din zonă, am decis să-l vizităm și noi, fiind foarte aproape. Ceea ce a urmat însă ne-a lăsat un gust foarte amar.
Am plecat din Rupea și am făcut o scurtă oprire în satul Dacia, unde exista o biserică evanghelică drăguță, pe doream să o vedem. N-am avut noroc nici aici. Oprind pe ulița de pământ unde se afla construcția, am constatat că e închisă, iar un sătean ne-a spus că trebuie să mergem la „bătrânelul de la poarta verde” care va veni cu cheia.
Nu am vrut să-l deranjăm pe acest biet custode neoficial, era clar că nu e amenajată pentru turiști biserica, deși apărea pe lista cu cetățile și bisericile săsești, afișată pe panouri turistice în mai multe locuri. Au fost bani pentru reclamă, dar nu și pentru refacerea lor, multe dintre ele fiind închise sau semi-distruse.
Ne-am continuat drumul spre Viscri pe una din cele mai proaste șosele din România. Era un drum de pământ, cu gropi imense, pline cu apă și noroi, unde abia poți circula cu 4×4, recomandabil este însă să vii cu tancul. Nu știm cu ce vine moștenitorul coroanei britanice, pentru că alte cale de acces nu există.
După mult timp, am ajuns cu mașina plină de mâl în sat, unde drumurile erau ceva mai ok, cât de cât pietruite. Sunt într-adevăr multe case frumoase aici, iar atmosfera este una ceva mai autentică, cu mai puține elemente moderne distructive. Poate lipsa unei șosele bune a ajutat într-un fel să se păstreze specificul locului.
Biserica fortificată e foarte frumoasă, restaurată parțial, cu un cimitir și multă verdeață lângă. În interior se găsesc și diferite obiective etnografice, expoziții temporare și permanente care înfățișează viața oamenilor care au trăit pe aceste meleaguri. Ghizii de la poartă erau voluntari din Germania și Austria – se pare că ei sunt mai interesați de păstrarea acestor comori culturale decât suntem noi.
Am plecat din Viscri pe drumul care merge în partea opusă, sperând să fie unul mai bun, deși ocoleam vreo 15 km. Nu am avut noroc nici de data asta! Deși se pare că urmează să fie renovat, însă nu s-a lucrat aproape nimic la el, astfel că a fost cam la fel de prost ca cel pe care venisem.
În articolul următor, vă vom povesti despre continuarea escapadei noastre de vară prin România, când am mai ajuns și la Cetatea Feldioara, Biserica Fortificată de la Prejmer, Brașov cu Tâmpa și Cetățuia de pe Strajă, Cetatea Râșnov și peștera Valea Cetății, Cetatea Făgăraș și Biserica fortificată de la Biertan.
